Mari echipe (1) :"La Maquina" River Plate Buenos Aires

Celebrul atac al celor de la River Plate in 1942
Juan Carlos MUNOZ, Jose MORENO, Adolfo PEDERNERA, Angel LABRUNA si Felix LOUSTAU.

Inainte de Real Madrid cu cele 5 Cupe ale Campionilor Europeni castigate in perioada 1955-1960, de Ajax si "fotbalul-total" al anilor 1969-1973, de marea echipa a celor de la AC. Milan de la sfarsitul anilor '80 sau de "tiki-taka" catalan al celor de CF Barcelona din ultimile sezoane, o mare echipa de club a dat nastere pentru prima data fotbalului spectacol. Minunea s-a produs departe de Europa, in Argentina si avea sa poarte supranumele de "La Maquina", adica "Masinaria".

River Plate este cel mai puternic club din Argentina, iar rivalitatea cu Boca Juniors, o alta celebra grupare din Buenos Aires este cunoscuta in intreaga lume ca "El Superclasico". Probabil cel mai incins derby al fotbalului. Inainte ca acest meci sa devina momentul de maxima importanta al fotbalului din Argentina, River s-a aflat in centrul atentiei fotbalului mondial datorita unei echipe legendare ce s-a nascut in anii'30, a atins apogeul artei sale in anii '40 si a dominat fotbalul argentian in anii'50. Timp de doua decenii, intre 1935 si 1957 River Plate avea sa castige 12 titluri de campioana. Istoria marii echipe a celor de la River Plate s-a nascut prin achizitionarea a doi mari fotbalisti : Peucelle si Ferreyra. Primul, un jucator extrem de tehnic si clarvazator, un maestru al fentei, a venit in 1931 si a adus primul titlu pentru River in chiar primul sezon. Imediat a fost adus si Ferreyra, un centru atacant cu un sut foarte puternic si un simt al portii impresionant. Cei doi au insemnat experienta si valoarea care au constituit baza foarte solida pe care s-a consolidat o echipa care impresiona prin executii rafinate, viteza si tehnicitate, combinatii surprinzatoare, fantezie debordanta si un ritm al jocului care deruta adversarul. In 1936 si 1937 River Plate castiga campionatul Argentinei, alaturi de cei doi remarcandu-se fotbalisti precum Moreno, Cesarini, Minella, Munoz, Pedernera sau Vassini. Inceputul anilor '40 va insemna nasterea legendei pentru River Plate. Iar legenda spune ca in perioada anilor 1941-1945 "La Maquina" a ajuns sa joace cel mai bun fotbal din acel timp. Atacul "de aur" a fost format din Munoz, Moreno, Pedernera, Labruna si Loustau. Munoz, era un jucator exploziv, o extrema rapida, cu un joc inteligent si eficace. Moreno, inalt, foarte puternic, cu suturi imparabile si o tehnica ireprosabila, considerat cel mai mare jucator argentinian de pana la Maradona. Centru atacant si coordonator al jocului de atac, Pedernera, supranumit "El Maestro" era un fotbalist clarvazator, maestru al pasei si un strateg deosebit, capabil de miscari surprinzatoare in teren. Langa el, completandu-l perfect, Labruna, golgheterul echipei, fotbalist complet, mereu in cautarea golului, cu o personalitate extraordinara. Pe extrema stanga evolua Loustau, cu un fizic mai degraba fragil, dar cu driblinguri ucigatoare, rapid si spectaculos.

Cei cinci magicieni din atacul lui River nu au jucat foarte multe meciuri impreuna, dar sunt considerati ca fiind atacul letal, cel mai puternic al echipei in acei ani. Alaturi de ei au evoluat si au castigat campionatele din 1941, 1942 si 1945 jucatori precum Yacobo, Vaghi, Soriano, Ramos, Deambrossi, Gallo, Rodriquez, Rodolfo sau Grisetti. In 1945 titlul a fost castigat de o echipa ce avea in componenta si trei jucatori tineri, nou veniti la River Plate, care ulterior vor deveni vedete ale fotbalului mondial. In poarta se afla Carrizo, un superportar, care va deveni celebru prin longevitatea sa si prin faptul ca a fost unul dintre primii portari moderni ( a purtat pentru prima data manusi si degaja lung cu piciorul, lucruri care nu se mai intamplasera pana atunci). In locul lui Moreno, plecat de la echipa , a evoluat in acel sezon Alfredo Di Stefano, un tanar foarte talentat, ce imbina forta cu tehnica, avand o viteza deosebita si o viziune deosebita in teren, fotbalist ce in anii '50-'60 va deveni cel mai mare fotbalist al lumii, evoluand pentru Real Madrid. La mijlocul terenului a cunoscut afirmarea in 1945 un alt tanar: Pipo Rossi. Mijlocas coordonator, cu un plasament iesit din comun, tehnician de clasa, calm, solid, foarte tehnic. In 1947 River Plate castiga din nou titlul, dar epoca de maxima forta a echipei se incheia. Munoz, Moreno, Rossi, Pedernera si Di Stefano vor parasi rand pe rand echipa. Cu toate acestea River va ramane principala forta a fotbalului argentian si in anii '50, cucerind titlul de campioana in 1952, 1953, 1955, 1956, 1957. Alaturi de Carrizo, Labruna si Loustau, in acei ani au mai evoluat si alti superjucatori precum Walter Gomez sau Sivori. De asemenea in perioada 1955-1958 a revenit la echipa si Nestor "Pipo'' Rossi, devenind artizanul titlurilor din acei ani.

Prestigiul international al celor de la River Plate a fost castigat de inegalabila masinarie perfecta evocata prin supranumele dat de istoria fotbalului formatiei al carui joc colectiv ilustra inceputurile fotbalului modern. Un fotbal bazat pe o continua miscare in teren a atacantilor, pe schimbari de ritm, tehnica individuala, viteza si inteligenta tactica. Se poate spune ca "La Maquina" a fost precursoarea marelui Ajax si a "fotbalului total" si a reprezentat in epoca sa cea mai puternica echipa de club a fotbalului. In timp ce in Europa se desfasura Cel de-al Doilea Razboi Mondial, in Argentina razboiul exista doar la nivelul fotbalului. Iar castigatoarea din acei ani a fost fara indoiala River Plate Buenos Aires- "La maquina".

Sisteme de joc (10) - Ultimii 20 de ani...

In ultimele doua decenii fotbalul mondial a evoluat foarte mult din punct de vedere al vizibilitatii in mass-media, al afacerilor din spatele jocului propriu-zis si al deschiderii granitelor pentru circulatia jucatorilor intre cluburi. Transformarea C.C.E in Liga Campionilor incepand din 1992, dezvoltarea formatului acestei competitii pentru a sprijinii ratingul retelelor de televiziune internationale, accesul la sume mari de bani si efectele "legii Bosman"prin care numarul de jucatori straini dintr-un club nu mai este limitat au dus la o dezvoltare fara precedent a fotbalului. Marirea numarului de echipe la turneele Cupei Mondiale la 24 la C.M. din Spania 1982 si la 32 incepand cu C.M. din Franta 1998 a insemnat de asemenea un plus pentru spectacol. Conditiile de pregatire, bazele sportive moderne, echipamente si medicamentatie de inalt nivel, toate constituie plusuri. Totusi, dincolo de aceste castiguri ale ultimilor ani, exista si multe defectiuni in sistem. Despre acestea insa nu e momentul sa discutam acum.

Analiza asupra sistemelor de joc din ultimii 20 de ani ne arata ca nu exista transformari majore, sisteme de anvergura celor prezentate in acest serial nedezvoltandu-se in aceasta ultima perioada. Practic, dincolo de anumite nuante date de tehnicieni plecand de la calitatile unor jucatori si de la nevoia de a contracara pe moment anumite caracteristici ale adversarului, nu putem spune ca s-a inovat sau s-a inventat ceva nou in fotbal incepand cu mijlocul anilor'80 pana in prezent. Desi sistemele 1-4-4-2 sau 1-4-3-3 raman cele mai frecvent intalnite in lumea fotbalului din ultimii 20 de ani, anumite schimbari pe care le apreciez semnificative au existat. Pe scurt cateva dintre acestea:

1. Sistemul 1-4-4-2 cu zona mixta si pressing avansat jucat de A.C. Milan in perioada anilor 1988-1995 sub conducerea antrenorilor Arrigo Sacchi si Fabio Capello. Un stil spectaculos, cu o aparare ce excela in jocul "la ofsaid" si un mijloc ce facea un pressing foarte agresiv. Soliditatea si inteligenta fundasilor asigura linistea unui atac stralucitor, in care jocul in viteza al unor jucatori spectaculosi, tehnici, abili, a adus victorii importante.

2. Sistemul 1-5-3-2 cu fundasi laterali foarte ofensivi promovat de Germania de Vest la Cupa Mondiala din Italia 1990 sub conducerea lui Franz Beckenbauer. Un libero(Augenthaler) care urca uneori la mijloc, doi fundasi centrali puternici, doi fundasi-aripi, trei mijlocasi foarte tehnici-Littsbarki-Mattheus-Haessler(sau Bein), ofensivi, mereu in miscare si doua varfuri ce se completau perfect( Voeller si Klinsmann). Un sistem aparent defensiv, de fapt deosebit de flexibil, devenind pe faza de atac un 1-3-4-1-2.

3.Sistemul 1-4-3-1-2 cu un mijlocas-atacant de clasa aparut in 1986 la Cupa Mondiala. Este sistemul in care juca Argentina lui Maradona, antrenata de Carlos Bilardo. Sistemul a fost folosit de numeroase ori incepand din anii '90. Juventus Torino in 1996 ( cu Del Piero in spatele lui Vialli si Ravanelli) sau AC Milan in sezonul 2002-2003 cu (Rui Costa in spatele lui Shevcenko si Inzaghi) sunt doar doua exemple.

4. Sistemul 1-3-4-1-2 cu jucatori de banda preferat de Fabio Capello la A.S. Roma in anii 1998-2000 cu laterali avand calitati atat defensive, cat si ofensive(Cafu si Candela) si cu Totti in fata mijlocasilor centrali Emerson si Tommasi. Echipa din capitala Italiei reusea in anul 2000 cel mai bun sezon al sau din ultimele trei decenii, cucerind "lo scudetto".

5. Sistemul 1-4-1-4-1 cu mijlocas defensiv , cu extreme si varf de careu experimentat la Chelsea Londra de Jose Mourinho in perioada 2004-2007. Baza sistemului era la mijloc, unde pe langa cei doi fundasi laterali ofensivi, mai evoluau un mijlocas la inchidere (Makelele), doi mijlocasi ce combinau jocul in forta cu deosebite calitati tehnice (Ballack si Lampard) si doi mijlocasi-extreme , rapizi, ofensivi, buni dribleuri si pasatori ( Robben si Joe Cole sau ulterior Malouda si Wright-Phillips).In atac un varf masiv, oportunist si viclean, cu un excelent simt al portii(Drogba).

6. Sistemul 1-4-2-3-1 cu doi mijlocasi defensivi si o linie de trei mijlocasi foarte ofensivi in spatele varfului de careu.Un sistem care a fost folosit in ultimul timp de tot mai multe echipe, printre cele mai cunoscute FC Liverpool antrenata de Rafa Benitez in perioada 2005-2010 si nationala Germaniei antrenata la C.M. din Africa de Sud 2010 de Joachim Lowe. Sistemul presupune doi mijlocasi centrali cu sarcini de recuperare si constructie ( Alonso-Mascherano la FC Liverpool si Schweinsteiger-Khedira la nationala germana) si un mijlocas ofensiv ( Gerrard, respectiv Otzil). Aripile-extreme evolueaza acoperind o zona intinsa la mijloc si in atac, presupunand jucatori de travaliu, cu o excelenta conditie fizica ( de exemplu Kuyt la Liverpool sau Muller la nemti).

Fara a fi singurele nuantari din ultimele decenii, aceste sisteme nu aduc schimbari de esenta in modul de a intelege fotbalul. Se poate spune ca dupa "catenaccio", "fotbalul-total' si "zona mixta" fotbalul contemporan inca asteapta sa fie reinventat. Iar asteptarea se prelungeste de aproape 30 de ani.

Speram ca ...va(mai) urma..

Sisteme de joc (9) -"Zona Mixta" 1-1-3-4-2

"Squadra-Azzura" 1982

Zoff, Antognoni, Scirea, Gentile, Collovatti, Graziani;

Rossi, Conti, Oriali, Cabrini, Tardelli.

jos, Don Enzo Bearzot si golgheterul Paolo Rossi

"Fotbalul total" invinsese prin Ajax fotbalul italian dominat de "catenaccio", iar anii '70 au cunoscut extinderea mondiala a sistemului 1-4-3-3. Mondialele din 1974 si 1978 au adus in prim plan fotbalul-spectacol al olandezilor, care insa au pierdut in fata gazdelor Germania de Vest si respectiv Argentina. Totusi ambele campioane ale lumii evoluau in acelasi sistem propus de Ajax, 1-4-3-3 si imprumutau cate ceva din noua conceptie de joc a celor de la Ajax. Orgoliosi, italienii nu au dezarmat in fata "fotbalului-total", ci au incercat sa reformeze strategia lor defensiva pentru a contracara mobilitatea spectaculoasa a ofensivei.

Pornind de la "catenaccio" noul antrenor al Italiei in 1977, Enzo Bearzot, a transformat ideile lui Helenio Herrera intr-un sistem mai flexibil si mai organizat, mentinandu-i rigoarea tactica, dar imbogatind insusirile estetice ale constructiei, inventand "Zona Mixta". In 1978, la C.M. din Argentina, Italia lui Bearzot a surprins prin vivacitate, a jucat un fotbal frumos, mai putin inchis ca la precedentele turnee, pastrandu-si insa calitatea defensiva. A fost singura invingatoare a Argentinei (care urma sa devina campioana a lumii) si a ajuns pana in semifinalele competitiei.

Combinatia dintre ermetismul apararii si descatusarea plina de fantezie a atacului a facut din Italia'78 una dintre cele mai apreciate echipe ale acelui Mondial. Bearzot a continuat pe aceeasi linie, a inlocuit pe "batranii' Bellugi, Benetti, Causio si Bettega cu mai tinerii Collovatti, Oriali, Graziani si Conti si dupa 4 ani a castigat "en-fanfare" mondialul spaniol din 1982.

Italia invingea Argentina ( campioana mondiala), Brazilia( semifinalista mondiala in '78 si avand cea mai puternica generatie de jucatori de la retragerea lui Pele), Polonia ( o echipa puternica, semifinalista in '74) si Germania Federala ( campioana Europei). Victoria lui Bearzot era totala!

Totusi, cum s-a produs recucerirea fotbalului de sistemul defensiv? In primul rand este de semnalat faptul ca Bearzot a preluat idei despre "catenaccio" direct de la unii dintre cei mai ferventi adepti ai sistemului : Nereo Rocco si Ferucio Valcareggi. Primului i-a fost secund la AC Torino in anii'60, iar celui de al doilea secund la nationala Italiei in anii'70. Apoi , un factor important a fost si faptul ca Bearzot a lucrat la nationala U-23 a Italiei cu aproape toti componentii marii echipe din 1982 si a avut un aport esential in evolutia acestora. Bearzot era un tip incapatanat, foarte sigur pe ideile sale, cu o personalitate dezarmanta si o influenta puternica asupra jucatorilor sai. A avut mereu o presa potrivnica si asta a sporit ambitia sa si dorinta jucatorilor sai de a infirma pesimismul conationalilor ziaristi. Formula noii conceptii tactice -"zona mixta"- a fost creata in timp, cu atentie la detalii si plecand de la calitatile jucatorilor italieni si a atins perfectiunea la momentul C.M. din Spania 1982.

In privinta portarului sentimentalismul lui Bearzot a fost convins de experienta si valoarea batranului Dino Zoff, pe care l-a mentinut in poarta la 40 de ani. In fata sa, un libero autentic, clasic, cu personalitate, calm si devotat conceptiei defensive :Gaetano Scirea. Langa el, doi stoperi. Primul, inalt, puternic, cu un impecabil joc aerian si o disciplina tactica perfecta- Fulvio Collovatti. Cel de-al doilea, ramas pana azi celebru prin duelurile sale cu cei mai periculosi adversari, Claudio Gentile, sobru, mereu la limita regulamentului, foarte puternic si tenace, imposibil de depasit. Gentile era un stoper -dreapta care evolua pe o zona intinsa , acoperind si postul de fundas lateral dreapta. In functie de caracteristicile adversarului direct ( fie el Maradona, Zico sau Rummenigge) Gentile avea la fiecare meci rolul de a face marcaj la cel mai periculos jucator de atac al adversarei. In stanga, fundasul lateral ( "il terzino"-in limba ita.) avea atat un rol defensiv, cat si un foarte pronuntat rol ofensiv. La fel ca si Facchetti in sistemul lui Herrera, lateralul Antonio Cabrini, avea insusiri excelente pentru jocul de atac: viteza, precizie in centrari, forta de patrundere, o tehnica cizelata. Mijlocul terenului era format din trei mijlocasi care evoluau foarte asemanator cu cei din sistemul "fotbalului-total", dar avand o mai mare specializare in joc. Un mijlocas defensiv ("il centrocampista de la diffesa"), cu un rol de a acoperi zona pentru plecarile in atac ale fundasului lateral si jocul la marcaj al aparatorilor centrali, jucator puternic, care facea un pressing agresiv si stia sa dubleze perfect, un "interist" autentic-Gabriele Oriali. In fata sa, usor mai avansat mijlocasul central de constructie ( "il centrocampista maratonista") care acoperea tot mijlocul terenului, evolua si in atac si in aparare, pasa, suta si lansa atacurile. Un mijlocas complet, cu excelente calitati tehnico-tactice: Marco Tardelli. In sfarsit, al treilea mijlocas era Giancarlo Antognoni, jucator rafinat, de o eleganta renascentina, un artist al balonului, excelent in rolul de regizor al atacului.("il centrocampista regista"sau "rifinitore").

Intre atacanti si mijlocul terenului, pe partea dreapta, evolua un fotbalist de mare talent, cu un dribling derutant, o viteza senzationala si un excelent control al balonului, creator si pasator foarte valoros:Bruno Conti. Acesta evolua ca aripa dreapta, dar in multe momente ale meciurilor era si coordonator de joc sau chiar un al treilea varf de atac. Conti era un mijlocas lateral ofensiv care putea deveni aripa sau chiar atacant-extrema. ("il centrocampista di fascia" care devenea "esterno ala tornante")

In atac, sistemul lui Bearzot propunea doi atacanti. La fel ca si ceilalti jucatori din teren si rolurile celor doi din atac difereau in functie de calitatile lor. Unul dintre atacanti - Paolo Rossi - era un atacant complet, viclean, cu o remarcabila abilitate tehnica si un ascutit simt al portii. El juca ca al doilea varf ("seconda punta" sau "mezzalla"), intra in combinatii si isi schimba mult pozitia in atac.("volante") In schimb, Francesco Graziani evolua ca atacant avansat ("prima punta"), avand calitati diferite : sobrietate, forta, sut puternic, vigoare si consistenta.

In unele momente in echipa si-au facut aparitia si alti jucatori importanti precum Bergomi si Altobelli in finala cu Germania Federala.

In esenta insa, "zona mixta" insemna o simbioza foarte interesanta intre "fotbal-total" si "catenaccio". Asezarea in teren, un 1-1-3-4-2 ( in finala cu Germania Federala, chiar un 1-1-4-3-2), mentinea linia defensivei italiene clasice, cu marcaj "om-la-om" si siguranta data de "libero". De asemenea se mentinea contraatacul ca posibilitate de a rezolva faza ofensiva, prin pase rapide si incursiuni curajoase. Totusi, jocul italian in 1982 a reprezentat un pas inainte din punct de vedere al spectacolului ofensiv. Italia 1982 nu juca un catenaccio clasic, in stilul echipelor de club italiene. Miscarea jucatorilor in teren, capacitatea de a acoperi zonele in teren era un imprumut din "fotbalul-total". Pressingul agresiv, calitatile tehnice si combinatiile rapide, schimbul de locuri erau prezente in jocul italienilor. Don Enzo Bearzot crease o forma de armistitiu intre stilul defensiv si cel ofensiv. "Zona -mixta" nu poate fi considerata o tactica in care sa aiba preponderenta vreo faza ajocului, fiind de fapt un sah pe o tabla imaginara in care jucatorii isi cunosc fiecare zona in care trebuie sa activeze.Parasirea zonei in anumite circumstante de catre unul dintre ei, impusa de faza, urma sa fie acoperita prin aportul coechipierilor din zonele "vecine". Noua conceptie insemna o disciplina ordonata, urmarirea cu exactitate a rolurilor si pozitiilor in teren ale coechipierilor, abilitatea de a gandi si de a tranforma terenul intr-un aliat.

Dupa "Metoda" lui Pozzo si "Betonul" lui Herrera , prin Enzo Bearzot italienii rescriu din nou tactica fotbalului mondial, propunand la inceputul anilor'80 o noua idee si un nou sistem : Zona Mixta.

Va urma...

Sisteme de joc (8) -"Fotbalul total" 1-4-3-3

sus: "Generalul" Rinus Michels, creatorul "fotbalului total".

jos: Ajax Amsterdam 1973 -antrenata de Stefan Covaci.

Gasirea echilibrului perfect intre cele doua faze ale jocului -cea defensiva si cea ofensiva- a fost dintotdeauna piatra de temelie a oricarui sistem in jocul de fotbal. Unele dintre marile echipe ale lumii in prima jumatate a secolului XX si-au axat jocul pe posesie, circulatie buna a balonului, tehnicitate si viteza. Astfel au facut, rand pe rand, "Wunderteam-ul" austriac al lui Meisl in anii'30, Ungaria anilor '50, Brazilia 1958-1962 sau Real Madrid 1955-1960. Alte sisteme au preferat sa se bazeze pe disciplina tactica in defensiva, pe un joc mai prudent, dar eficient. Exemplele cele mai convingatoare sunt cele ale echipelor italiene, indeosebi Italia lui Pozzo in perioada 1934-1940 si Interul lui Herrera in anii'60. Schimbarile sistemelor de joc au favorizat insa in toate cazurile aparitia unor idei moderne, inovatoare, a unor discutii inspirate in legatura cu modalitatile de a obtine maximum din jocul de fotbal. La finalul anilor '60 in Europa si in America Latina sistemul cel mai raspandit era 1-4-2-4, creat de brazilieni in 1958. De asemenea, echipele italiene devenisera adeptele stilului defensiv impus de Helenio Herrera la Inter, iar Sir Alf Ramsey tocmai introdusese formula de joc fara extreme ( 1-4-1-3-2). Pentru prima oara in istorie mai multe sisteme de joc devenisera cunoscute si utilizate in fotbalul mondial in acelasi timp. Acest lucru a dus la o spectaculozitate sporita a meciurilor de fotbalul care nu mai opuneau doar mari fotbalisti, ci si idei tactice diferite, sisteme si strategii opuse.

In anul 1965 Rinus Michels devenea antrenorului clubului olandez Ajax Amsterdam. Fotbalul olandez nu se impusese pana atunci in lume, nu avusese nici un fel de performanta importanta. La Ajax Michels a intalnit un tanar fotbalist cu calitati senzationale si mai ales cu o inteligenta deosebita, o personalitate puternica: Johann Cruyff. In jurul acestuia a inceput sa se creeze o echipa tanara si plina de calitate care avea sa domine fotbalul. La baza echipei au stat insa ideile antrenorului Rinus Michels, care au dus la aparitia unui nou concept despre joc -"Fotbalul Total".

Sistemul de joc, folosit si de Brazilia in 1962, era un 1-4-3-3. Ceea ce insa a creeat forta devastatoare a fotbalului gandit la Ajax a fost modul in care a fost construit jocul olandezilor. Linia de aparare, formata din patru fundasi, in fata portarului Stuy, era robusta, cu un impecabil joc aerian, mobila si sigura. Pentru prima data Michels a introdus in defensiva un foarte atent "joc la ofsaid", cu o aparare foarte avansata, care statea perfect in teren si dejuca orice contratac advers. Jocul la ofsaid era o arma esentiala, intrucat fotbalul "inventat" de Ajax presupunea o ofensiva constanta, mobilitate si pregatire fizica ireprosabila. Pe lateralele terenului, in aparare, evoluau doi fundasi moderni, ofensivi, capabili sa construiasca: Wim Suurbier pe dreapta si Ruud Krol pe stanga. In centru Hulshoff (stoper) si Blankenburg(libero). Aparatorii erau in conceptia lui Michels initiatorii atacului, urcau pe rand si sprijineau fazele ofensive, iar mijlocasii sau coechipierii din linia defensiva trebuiau sa acopere spatiul lasat. La mijloc, trei mijlocasi: Haan, mijlocas-defensiv( putea juca excelent si fundas central), Neeskens si Muhren , ofensivi. Toti aveau calitati extraordinare: robustete fizica, mentalitate de invingator, erau tehnici, sutau foarte bine, aveau stiinta jocului si alergau foarte mult. Interceptau, construiau, marcau goluri. Cand adversarul era in atac, cei trei deveneau niste recuperatori neobositi, iar cand Ajax era in atac, urcau pana in careu, combinau in viteza, pasau pe culoar si reuseau sa surprinda apararea adversa.

In atac, Johann Cruyff era creator si marcator deopotriva. Inteligenta sa in joc, clarviziunea si intuitia il faceau imposibil de oprit. Calitatile sale exceptionale: driblingul si viteza, dublate de o putere de lupta fantastica, erau toate subordonate echipei. Cruyff a fost primul antrenor din teren, un super-jucator, un lider impresionant, neegalat ca forta de a determina jocul echipei. Desi atacant central, Cruyff evolua in toate zonele terenului de la mijloc si din atac, fiind adevaratul coordonator de joc, dar si golgheterul lui Ajax. In partea stanga a atacului juca un alt jucator de mare valoare, Piet Keizer, puternic, cu dribling fin si pasa precisa, creatorul celor mai importante faze de poarta. In dreapta, foarte tanarul Johnny Rep, fotbalist complet, care folosea bine ambele picioare, excelent la jocul aerian, cu o incredibila forta de patrundere. Atat Keiser, cat mai ales Rep, desi evoluau ca aripi, deveneau in functie de faza atacanti centrali ( mai ales atunci cand Cruyff se retragea spre mijlocul terenului. De asemenea, Neeskens, Muhren sau Krol urcau foarte des in atac.

De fapt, daca ar fi sa descriem simplu fotbalul inventat de Ajax , am putea spune ca era fotbalul in care echipa ataca in 11 jucatori si se apara tot in 11 jucatori. O analiza mai complexa ne arata ca "fotbalul total" are nevoie de jucatori moderni, cu calitati ofensive si defensive foarte bune, foarte inteligenti, disciplinati, dar si creativi, plini de fantezie, talentati. Forta consta de asemenea in pregatire fizica exceptionala, intrucat "fotbalul total"presupune miscare continua in teren, vitalitate si robustete fizica, capacitate de efort si consistenta psihica. In noua conceptie de joc, posturile clasice se transformau in functii in teren. Fisa postului era modificata strict. Fundasul stanga trebuia sa respecte exact anumite sarcini defensive , dar si sa contribuie la anumite faze ofensive. In momentul in care acesta era in atac, libero-ul si mijlocasul defensiv, trebuiau sa isi activeze si ei rolurile de acoperire a golului lasat de plecarea acestuia in ofensiva. "Fotbalul Total" este practic un joc in care fotbalistii domina spatiile libere din teren, le potenteaza importanta prin combinatii si schimbari de ritm. E un joc in care mingea circula mai mult decat oamenii, iar oamenii se misca incontinuu chiar si fara minge, pentru a se demarca.

In 1972 in finala C.C.E. Ajax ( antrenata de romanul Stefan Covaci, continuatorul ideilor lui Michels) invingea pe Internazionale Milano cu 2-0. "Fotbalul-total" invingea "Catenaccio-ul". In anul urmator, Ajax castiga din nou finala C.C.E. impotriva unei echipe italiene -Juventus. Noul sistem de joc a fost dus de Michels la FC Barcelona si in nationala Olandei. In ambele cazuri , fotbalul ofensiv, total, a ramas pana astazi motorul performantelor celor doua echipe. Antrenat de Michels, Cruyff, Rijkaard si Guardiola, clubul catalan a devenit in ultimele decenii o emblema a spectacolului fotbalistic. Olanda, antrenata de Michels avea sa castige in 1988 titlul european, primind supranumele de "Portocala Mecanica".

Sistemul de joc promovat de Ajax in anii'70 ramane si astazi cel mai dinamic si mai spectaculos mod de a vedea fotbalul.

Va urma...

Sisteme de joc (7) -"Minunea lui Ramsey" 1-4-4-2

Sus: capitanul Bobby Moore, cu trofeul castigat in finala de pe Wembley, tinut in brate de Hurst si Wilson.

jos: Anglia 1966

Stiles, Hunt, Banks, J.Charlton, Cohen, Wilson

Peters, Hurst, Moore, Ball, B.Charlton

(in dreapta, ultimul, cu chelie, antrenorul Sir Alf Ramsey)

Cu exceptia portarului, singura pozitie a carei caracteristici in jocul de fotbal nu s-au modificat substantial in nici unul dintre sistemele de joc dintre anii 1920 si 1960 era cea de extrema. In anii' 50 extremele devenisera piese-vedeta, precum in perioada interbelica interii sau centrul-atacant. Dintre fotbalistii de superclasa de dupa razboi, multi erau extreme clasice : spaniolul Gento, germanul Rahn, brazilianul Garrincha, suedezul Hamrin, englezul Matthews, uruguayanul Ghiggia, ungurul Czibor etc. Rolul extremei era clar, neschimbat de zeci de ani: jucator de atac, care evolua in banda, cu anumite calitati specifice postului: viteza, tehnica, dribling, exactitate in pase si centrari, simt al portii. Extremele nu faceau aproape deloc faza de aparare, concentrandu-se in mod exclusiv pe atac, ramaneau in general in ofensiva, neretragandu-se decat pana la mijlocul terenului pentru a prelua mingi. Modernizarea jocului de fotbal era insa o realitate practica, iar "betonul" lui Herrera evidentia tocmai calitatile fotbalistului modern, complet: aparator, constructor de faze si finalizator deopotriva. In aceste conditii, englezul Alf Ramsey, fost mare fotbalist la inceputul anilor '50 si devenit ulterior antrenor al micutei Ipswich Town a gandit un nou sistem care sa puna in valoare cat mai mult fotbalistul complet, capabil sa faca ambele faze ale jocului. In Anglia , la inceputul anilor'60 "WM-ul" lui Chapman si noul 1-4-2-4 al Braziliei lui Feola dominau jocul, desi flexibilul 1-3-3-4 al lui Tottenham iesise invingator in 1961. Ramsey a dus in cativa ani pe Ipswich Town din liga a treia in fruntea ierarhiei engleze, totul culminand cu victoria in campionat in 1962. In toamna aceluiasi an federatia engleza il numea manager al nationalei Angliei.

Noul selectioner avea sa-si puna in practica noua conceptie de joc si noul sistem promovat la echipa de club. Practic, Ramsey nega rolul extremei clasice si il transforma intr-un rol mai putin spectaculos, dar mult mai eficient si mai important pentru echilibrul echipei. Aripile ( "wings"-in eng.) lasau locul unor mijlocasi ofensivi , care in faza de aparare jucau la interceptie, incercand sa deposedeze si sa ajute fundasii laterali , iar in faza de atac patrundeau pe centru si sprijineau atacul. Factorul surpriza a fost total. In meciurile jucate de englezi in noul sistem, fundasii laterali ai echipelor adverse se asteptau sa aiba in fata lor doua extreme ( aripi) si de aceea ramaneau in aparare aproape de lateralele terenului. In schimb mijlocasii proveniti din extreme evoluau adesea pe mijlocul terenului si patrundeau neasteptat in careu, creeand panica prin superioritati numerice in zona centrala. Jocul Angliei contrasta izbitor cu tot ce se jucase pana atunci. Ramsey a gasit oamenii potriviti pentru noile posturi de mijlocasi laterali ofensivi: Alan Ball si Martin Peters. Primul, un roscovan de 1,68 m, cu o incredibila stiinta a jocului( in ciuda varstei-21 de ani in '66), tehnic, excelent pasator, evolua pe dreapta. Cel de-al doilea, un fotbalist inalt ( 1,86m), cu viteza si forta de patrundere, excelent executant de lovituri libere, capabil de curse imprevizibile, evolua pe stanga.

In poarta Anglia se baza pe cel mai mare portar al lumii din acea perioada, Gordon Banks. Apararea era una omogena si sigura: Cohen pe dreapta, Wilson pe stanga, Jackie Charlton si Bobby Moore stoperi. La mijloc, langa Ball si Peters, alti doi jucarori emblematici. Defensivul Stiles, mereu langa vedeta adversarilor, artagos si neobosit, capabil sa alerge fara minge, ca o umbra a adversarului si maestru incontestabil al jocului englez, Bobby Charlton, coordonatorul de joc, mijlocasul-atacant, imbinand calitatile tipice fotbalului anglo-saxon cu virtuozitati tehnice specifice latinitatii.

In atac, Ramsey a inceput turneul cu Hunt si Greaves ( vedetele lui Liverpool si respectiv Tottenham), ulterior inlocuindu-l pe cel de-al doilea cu Geoffrey Hurst, eroul finalei. Toti trei atacanti cu calitati deosebite, puternici, suteuri de temut, buni in jocul aerian, puternici fizic si psihic.

Esenta jocului echipei lui Ramsey era disciplina si pregatirea fizica, puterea mentala si sacrificiul. O echipa devotata ideilor creatorului ei, care afirmase inca din 1962 ca va castiga Cupa Mondiala, un antrenor cu o personalitate puternica, strict, adept al ordinii si punctualitatii, al puterii de lupta- caracteristica a fotbalului britanic.

Noul sistem, denumit "minunile fara aripi"( wingless wonders in engl.) era de fapt un 1-4-4-2 care devenea in faza de atac un 1-4-1-3-2. Stiles ramanea dedicat defensivei, iar ceilalti mijlocasi urcau in atac. Atacantii mobili evoluau pe toata latimea terenului, creau spatii pe unde Ball, Peters si Charlton urcau si marcau numeroase goluri. Sir Alf a schimbat foarte putin in echipa fiind primul adept al ideii " echipa invingatoare ramane aceeasi". In anii de dupa victoria din Cupa Mondiala 1966 au mai aparut jucatori precum fundasul lateral Cooper, mijlocasul defensiv Mullery sau atacantul Francis Lee, dar nucleul Banks, Moore, Charlton, Ball, Hurst si Peters a ramas si in anii urmatori neschimbat.

Devenit un monument al fotbalului mondial, Sir Alf Ramsey a creat sistemul cel mai folosit in fotbalul mondial in ultimii 50 de ani, sistem din care s-au nascut toate celelalte variatiuni ulterioare. Anglia, patria fotbalului, castiga in 1966 Cupa Mondiala, iar noul 1-4-4-2 intra in istorie.

Va urma...

Sisteme de joc (6) -"Catenaccio" 1-1-4-2-3

sus: Inter 1965

jos:"Il Mago" Herrera

Inca din anii '20-'30 numerosi tehnicieni au manifestat un interes predominant catre defensiva. De altfel, in mod evident sistemele de joc au evoluat in prima jumatate a secolului trecut inspre o mai mare siguranta in aparare. Ideea de a nu incasa gol , ca premisa indiscutabila spre a obtine victoria, a dus la o retragere continua "pe foaie" a jucatorilor. "WM-ul" a dus la aparitia unui al treilea fundas -stoper, apoi prin Vittorio Pozzo s-a produs retragerea celor doi interi. Dupa al doilea Razboi Mondial, Ungaria lui Puskas si Brazilia lui Garrincha au mentinut accentul pus pe echilibru si siguranta prin transformarea lui 1-3-2-5, in 1-3-1-2-4 si respectiv 1-4-2-4.

In 1960, argentinianul Helenio Herrera devenea antrenorul formatiei italiene Internationale Milano, aflata in ultimul deceniu in umbra rivalelor Juventus si AC Milan. Inspirat de modului defensiv pus in practica de Karl Rappan la nationala Elvetiei inca din anii '30, Hellenio Herrera, ramas in istoria fotbalului cu supranumele de "Magicianul"(El Mago) creeaza o adevarata revolutie in fotbal. Introduce cantonamentele inainte de meciuri, interzice consumul de alcool si tigari, mentine o disciplina spartana si impune un stil de lupta, o mentalitate de invingator. Bazandu-se in mod special pe jucatori italieni din zona orasului Milano, Herrera achizitioneaza doar doi jucatori importanti din strainatate: spaniolul Luis Suarez si brazilianul Jair da Costa. Primul va deveni playmaker-ul formatiei, cel de-al doilea varful de atac cel mai periculos.

Concentrandu-se pe aparare, Herrera ii va cere mijlocasului Armando Picchi sa evolueze in spatele celor doi stoperi. Astfel Picchi devine primul "libero" din istoria fotbalului, omul cel mai important al noului sistem de joc. Deoarece nu trebuia sa marcheze nici un jucator, "libero-ul"avea o libertate deosebita in aparare. El dubla marcajul aparatorilor, inchidea spatiile lasate libere de urcarile coechipierilor din linia defenisva, juca la interceptie bazandu-se pe intuitie si inteligenta. Picchi era un fotbalist de inaltime medie, solid, foarte mobil si tehnic, capabil sa inteleaga perfect fazele si sa anticipeze traiectoria mingii si traseele adversarilor. In fata sa se aflau patru aparatori "de fier" -Burnich, Guarnieri, Malatrasi ( sau mijlocasul retras Bedin) si Facchetti. Daca cei doi stoperi erau jucatori eminamente defensivi, care cunosteau la perfectie arta marcajului si a deposedarii, Burnich si Facchetti se remarcau si printr-un travaliu deosebit in teren, si un remarcabil spirit ofensiv. Cei doi fundasi laterali erau aparatori desavarsiti, dar atunci cand mingea era recuperata deveneau initiatorii si uneori chiar finalizatorii unor contraatacuri rapide, duse pe flacurile terenului. Giacinto Facchetti indeosebi, ramane pana astazi prototipul fundasului ofensiv, un jucator foarte inalt ( peste 1,90m), tehnic, rapid, inteligent, o adevarata personalitate in terenul de joc. In poarta evolua Sarti, iar in fata apararii supraaglomerate a Interului se gaseau doi fotbalisti-artisti :Suarez si Corso. Luis Suarez, conducatorul de joc, rafinat, elegant, cu o finete tipic spaniola, limpezea jocul si initia atacurile. Pasa sa lunga, in diagonala, de o precizie matematica, ramane o executie de neegalat pana in prezent. Mario Corso, puternic, cu un joc bazat pe viteza si forta, actiona ca un mijlocas de constructie si putea ajunge in functie de faza aripa stanga sau extrema si uneori chiar atacant. Avea o raza mare de actiune, un sut puternic, pase pe culoar si centrari perfecte. In stanga evolua Domenghini, o extrema falsa, care actiona atat la mijloc cat si in atac. Surprinzator, abil, cu o vitalitate debordanta si o tehnica perfecta, capabil de executii de geniu si cu o clarviziune remarcabila, jucator complet, mereu in gura portii, oportunist si bataios, marele Sandrino Mazzola, adevaratul simbol al acelei echipe. Varf impins, jucator de reactie, evoluand pe toata latimea terenului, talentatul Jair inchidea "primul 11"al Interului lui Herrera. Pentru prima data in istoria fotbalului o mare echipa nu era apreciata prin prisma unui jucator -vedeta , ci prin numele creatorului sau de pe banca. Influenta lui Herrera era covarsitoare. Echipa sa avea sa castige 3 campionate, doua Cupe ale Campionilor Europeni si doua Cupe Intercontinentale si avea sa creeze un model. Tot ceea ce a reusit fotbalul italian la nivel de nationala si de echipe de club din anii'60 pana in prezent poarta amprenta sistemului lui Helenio Herrera.

Paradoxal, desi era un sistem care incuraja apararea, printr-o defensiva aglomerata, sufocanta pentru adversar, "marele Inter" dispunea de jucatori de atac senzationali. Contraatacul- arma principala in faza ofensiva reclama inteligenta, pragmatism, claritate in joc, talent. Toate aceste calitati se regaseau din plin la jucatori precum Facchetti, Corso, Mazzola sau Suarez.

Imediat , noul sistem -"Catenaccio"( lacatul) 1-1-4-2-3, va deveni sistemul favorit al echipelor de club italiene. Nationala italiana incepand cu Campionatul European din 1968 avea sa se bazeze de asemenea pe "betonul lui Herrera" si sa obtina victorii importante.

Strategia defensiva a Interului anilor '60 a insemnat prima victorie a apararii impotriva spiritului ofensiv, iar victoria cu 1-0 emblema fotbalului italian in ultima jumatate de secol.

Va urma...

Sisteme de joc (5) -"Brazilia 1958" 1-4-2-4

Brazilia 1958

sus: Djalma Santos, Zito, Bellini, Nilton, Orlando, Gilmar.

jos: Garrincha, Didi, Pele, Vava, Zagallo.

Brazilia anilor '50 a fost izvorul fotbalului spectacol , regina paselor in ritm de samba si a fanteziei inteligente. Mitul brazilian a inceput atunci si s-a dezvoltat cu fiecare generatie de superjucatori aparuti de pe plajele insorite din Rio si Sao Paulo. Esentiala a fost insa transformarea pe care au adus-o sistemului de joc antrenori de exceptie precum Flavio Costa, Zeze Moreira sau Vicente Feola. In 1950 Brazilia antrenata de Flavio Costa pierde in fata propriilor spectatori, pe Maracana, finala Cupei Mondiale impotriva Uruguayului. Favorita indiscutabila, echipa gazda a pierdut si datorita faptului ca "WM"-ul introdus in Anglia inca din anii'30 si devenit sistem universal in jurul anilor '50 predispunea spre rigoare tactica, disciplina si calcul aproape matematic. "WM-ul" fusese creat in Europa, iar sud-americanii ramaneau inca nostalgici ai "Piramidei", mai deschisa fanteziei latine. Dintre toti sud-americanii, brazilienii erau cei mai apropiati de spectacol, de arta driblingului si a mangaierii balonului, artisti imposibil de disciplinat indeajuns pentru a eficientiza jocul in sistemul lui Chapman. Flavio Costa a invatat din esecul de la Rio si a teoreticizat in anii urmatori un nou sistem de joc. Inspirat de nationala maghiara dintre 1950-1954 , impotriva careia Brazilia pierdea in sferturile de finala ale C.M. 1954, Costa a promovat "sistemul diagonala". Mijlocasul retras din nationala lui Gustav Sebes a devenit in noul sistem un al doilea fundas central, iar atacantul central retras, un al doilea mijlocas. Calitatile fotbalistilor brazilieni nu ingaduiau acestora sa se gandeasca prea mult la defensiva, iar aceste retrageri in noul sistem insemnau un calcul logic indreptat spre siguranta. Constient ca atacul poate aduce goluri, era important ca apararea sa ofere stabilitate prin numarul jucatorilor care o compuneau mai degraba decat prin calitatile lor defensive. Reusita practica a noului sistem a avut loc cu ocazia Cupei Mondiale din 1958. Vicente Feola, antrenorul Braziliei, a alcatuit un lot plin de jucatori de talent. Evolutia din timpul turneului final din Suedia a fost senzationala. Cu fiecare meci, Feola gasea alti jucatori care se integrau perfect in sistemul 4-2-4, devenind vedete ale mondialului. In meciul cu Uniunea Sovietica, al treilea din grupa el i-a titularizat pe Zito ca mijlocas, Pele ca atacant central si Garrincha ca extrema dreapta. Echipa finalei a insemnat triumful noului sistem 1-4-2-4: in poarta Gilmar, laterali Djalma Santos pe dreapta si Nilton pe stanga, stoperi Bellini si Orlando, mijlocasi Zito si Didi, extrema dreapta Garrincha, extrema stanga Zagallo, atacanti centrali Pele si Vava. In noul sistem, fundasii laterali capatau o mare raza de actiune ofensiva, contribuind uneori decisiv la inscrierea golurilor. Atat Djalma Santos , cat mai ales Nilton, urcau constant in atac, creau superioritati si combinatii imprevizibile cu mijlocasii si extremele. Beneficiind de aportul total din aparare a celui de-al doilea stoper, fundasii laterali deveneau astfel jucatori de atac. Inteligenta tactica a mijlocasilor brazilieni le permiteau acestora sa fie primele "pistoane aparare-atac" din istoria fotbalului, acopereau excelent mijlocul terenului datorita calitatilor tehnice deosebite si a unei disponibilitati fizice remarcabile. In atac driblingurile lui Garrincha, incisivitatea lui Vava, viteza lui Zagallo si uriasul talent al tinarului de 17 ani, Pele, puteau aduce in orice moment golul. Brazilia 1958 a ramas pana astazi o formatie de legenda, imensa prin mostenirea lasata de ea fotbalului mondial. Sistemul brazilian , 1-4-2-4, avea sa fie folosit de numeroase echipe in urmatoarele doua decenii, devenind un model important de la care s-au dezvoltat celelalte sisteme de joc moderne.

Va urma...