Sisteme de joc (3) -"WM-ul lui Chapman" 1-3-2-2-3

Real Madrid 1960

sus: Dominguez ( portar), Marquitos ( fundas dreapta), Santamaria ( stoper), Pachin (fundas stanga), Vidal ( half dreapta), Zarraga ( half stanga);

jos: Canario ( extrema dreapta), Del Sol( inter dreapta), Di Stefano ( centru-atacant), Puskas ( inter stanga) si Gento ( extrema stanga).

In 1925 regula ofsaidului asa cum o cunoastem astazi a fost introdusa de catre FIFA. Pana atunci regula ofsaidului insemna ca intre jucatorul de atac cel mai avansat si linia de poarta trebuiau sa fie in momentul ultimei pase trei jucatori, adica de regula portarul si cei doi fundasi. Incepand cu 1925 s-a instituit regula ce a ramas valabila pana astazi ( cu nuantele si interpretarile ulterioare), anume ca intre poarta si atacant trebuie sa existe la momentul pasei decisive doi jucatori. Schimbarea acestei reguli a reprezentat o noua provocare pentru antrenori si jucatori si a inclinat balanta in favoarea atacantilor. Practic, prin impunerea noii reguli, atacantul central ramanea mereu langa fundasii adversi, asteptand momentul prielnic pentru a gasi culoare si oportunitati. De asemenea , cei doi fundasi nu mai puteau sa marcheze extremele fiindca ar fi lasat liber centrul apararii.

Cel care a gasit solutia pentru noua provocare a regulii ofsaidului a fost un antrenor englez, nou venit la Arsenal Londra. In 40 de ani de existenta clubul londonez nu reusise sa se impuna in nici o competitie importanta, dar prin noul manager Herbert Chapman acest lucru avea sa se schimbe. Chapman a inteles ca regula ofsaidului ducea la nevoia ca mijlocasul central din sistemul 1-2-3-5, folosit in acei ani, sa joace foarte retras, sa incerce sa stopeze actiunile atacantului central sau a celui mai avansat inter si a cerut mijlocasului central Jack Butler sa faca tocmai acest lucru. Mijlocas central clasic, aflat spre sfarsitul carierei, Butler nu a reusit sa indeplineasca intocmai cerintele postului in noua asezare gandita de Chapman, dar alti manageri din campionatul englez au acceptat imediat inteligenta mutare a lui Chapman. In decurs de cativa ani toate echipe englezesti au inceput sa joace cu hafl-central retras, devenit stoper. Arsenal l-a inlocuit la finalul anilor '20 pe Butler cu Herbie Roberts, un jucator puternic, disciplinat, primul stoper adevarat al istoriei fotbalului. Arsenalul lui Chapman, cu jucatori de aparare precum Parker, Male sau Hapgood si cu atacanti de clasa ca Jack, Hulme, Bastin, Drake, Lambert sau James a reusit sa domine fotbalul englez in anii'30. In 1934, la moartea sa, Chapman lasa in urma un Arsenal invingator, iar asistentii sai i-au continuat munca. In anii '30 Arsenal a iesit din obscuritate si intrat in legenda: a castigat 5 campionate, 2 supercupe si 5 supercupe ale Angliei intre anii 1930-1939.

Noul sistem inovat de Chapman a fost preluat de britanici si ulterior si de europeni si sud- americani, iar timp de 3 decenii a devenit principalul sistem de joc folosit in fotbalul mondial. Intrat in istorie cu numele "WM" ( dupa modul in care erau aranjati jucatorii in teren, cu apararea in forma de M si atacul in forma de W) sistemul se baza pe doi fundasi laterali , un stoper si doi halfi ( mijlocasi -stanga si dreapta). De asemenea in atac, interii - la fel ca in Metoda lui Pozzo si Meisl- evoluau usor retrasi, combinand si construind atacuri. Extremele evoluau de obicei foarte avansat si deveneau declansatoarele unor actiuni de contraatac, iar centrul atacant statea ca un ghimpe in coasta apararii adverse. "WM"ul a insemnat nu doar o asezare diferita fata de "Piramida", ci si un alt mod de a intelege fotbalul. Mijlocasii si interii au devenit nu doar perechi care combinau cand erau coechipieri, dar si perechi care luptau in permanenta pentru balon, cand erau adversari. Noul sistem insemna inceputul luptei pentru mijlocul terenului, esentiala pentru a pune in pozitie de a marca extremele si atacantul central. Practic incepand cu "WM-ul" lui Chapman, mijlocul a inceput sa fie locul unde se castigau bataliile si nu atacul si apararea.

Tot prin retragerea mijlocasului central devenit stoper, acest rol a devenit unul eminamente defensiv, cu un pronuntat accent pus pe forta si pe mobilitate, in detrimentul clarviziunii in lansarea atacurilor. Caracteristicile stoperului au dus la schimbarea caracteristicilor necesare atacantului central. Acesta nu mai avea nevoie doar de tehnica si de inteligenta, de rafinament tehnic si creativitate, ci si de o constitutie atletica, de instinct, plasament si viteza. Incepand cu anii '30 si pana la mijlocul anilor '50 centrul atacant incepe sa devina principalul om de gol, varful impins care punea in pericol poarta. Interii devin tot mai mult pasatori, servanti, creatori.

"WM-ul" este de fapt un 1-3-2-2-3 care devenea 1-3- 4-3 in faza defensiva si 1-3-2-5 in faza ofensiva. O asezare echilibrata, ce favoriza contraatacul si marcajul. In 1960 Real Madrid ramanea ultima mare echipa a lumii care folosea modului "WM-ului" si aducea in capitala Spaniei a 5-a Cupa a Campionilor Europeni consecutiva. Deja sistemul lui Chapman devenea istorie..

Va urma...

Sisteme de joc (2) -"Metoda" 1-2-3-2-3

Mathias Sindelar

(foto)

La sfarsitul Primului Razboi Mondial fotbalul european a dezvoltat doua centre de putere. Primul, cel britanic, pastrand vigoarea si forta inventatorilor jocului modern era indiscutabil un adevarat izvor al cunoasterii. Echipele de club engleze, puternice si beneficiind deja de numerosi jucatori profesionisti, erau respectate si admirate de intreaga lume. Scotienii, intr-o continua competitie cu vecinii englezi isi declarau unicitatea jocului lor , bazat pe constructie, pe pase repetate, ritm si tehnicitate superioara. Printr-un scotian ajuns in Viena , Jimmy Hogan, fotbalul scotian a fost exportat in Europa Centrala, devenind model pentru fotbalul ce se va dezvolta in anii'20 in Cehoslovacia, Austria si Ungaria, adica al doilea pol de forta a fotbalului european din acea vreme.

Desi jucau acelasi sistem ca britanicii , Piramida 1-2-3-5, fotbalistii cehoslovaci, austrieci si maghiari se remarcau prin calitati tehnice superioare, printr-o fluenta superioara a paselor, o coordonare mai buna intre aparare si atac. Stilul cursiv, cu pase repetate si schimbari de ritm va fi o marca cunoscuta a Europei Centrale. In 1920 la Jocurile Olimpice de la Anvers, cehoslovacii aveau cea mai puternica echipa nationala. Jucatori precum Hojer, Pilat, Perner, Koletany, Kada Pesek, Janda, Pospisil au incantat prin calitatile lor si s-au calificat in finala turneului. Belgia, tara gazda, cu largul concurs al arbitrilor a invins. In final, dupa proteste si memorii scrise impotriva organizatorilor, Cehoslovacia nedreptatita avea sa fie descalificata. Cehii raman insa in toata perioada interbelica o forta a Europei in fotbal, valoarea lor fiind demonstrata cu ocazia Cupei Mondiale din 1934, cand au jucat finala in fata Italiei.

Cel care a dus pe culmi fotbalul spectacol in acei ani a fost austriacul Hugo Meisl. In anii '20 acesta a inceput sa isi puna in practica ideea unui joc in care echipa sa pasese mereu si sa atace surprinzator. In 1931 Austria lui Meisl invingea cu 5-0 chiar nationala Scotiei, cea care furnizase modelul jocului din Europa Centrala si acesta avea sa fie actul de nastere al "Wunderteam"-ului ("Echipa-Minune", in traducere). Timp de doi ani aceasta echipa a invins la scor Belgia, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Franta sau Elvetia si a reusit sa inscrie trei goluri impotriva Angliei pe Wembley. Cu Hiden in poarta, Cisar si Sesta in aparare, Wagner, Smistik si Nausch la mijloc, Zischek, Bican, Sindelar, Horvath si Viertl in atac ( o echipa aproximativa a acelor ani), Austria a ajuns in semifinala Campionatului Mondial din 1934, fiind intrecuta de Italia. Doi ani mai tarziu, fara vedetele din Wunderteam, Austria pierdea finala Turneului Olimpic in fata aceleiasi echipe italiene.

Sistemul de joc al austriecilor pleca de la Piramida 1-2-3-5, dar prezenta o schimbare semnificativa. In primul rand, jucatorii lui Meisl imbinau perfect arta jocului cu o inteligenta tactica deosebita pentru acele timpuri. Varfurile erau in continua miscare si schimbau frecvent locurile in atac. Sindelar, vedeta echipei, dotat cu o eleganta si un dribling senzationale si o viziune unica asupra jocului, intra mereu in combinatii cu coechipierii din atac si cu mijlocasul central Smistik, un jucator abil , foarte puternic din punct de vedere fizic si cu o atitudine ofensiva remarcabila. Mobilitatea lui Sesta, inteligenta lui Nausch, simtul portii lui Horvath si viteza lui Zischek se alaturau pentru a intregi virtuozitatea unui stil spectaculos, precum o simfonie. Alaturi de italianul Vittorio Pozzo(selectionerul squadrei-azzura), Meisl a echilibrat asezarea din teren a echipei prin retragerea celor doi interi in fata liniei de mijloc si prin distantarea mijlocasilor de-a latul terenului. Practic, doi dintre atacanti veneau mereu in spate pentru a combina cu mijlocasii, devenind in acelasi timp jucatori de constructie si de finalizare. In acest fel atat in aparare cat si in atac echipa devenea una echilibrata, dozarea eforturilor si factorul surpriza aducand un plus semnificativ in joc. Prin retragerea in timpul jocului a interilor se creau spatii , iar acestea se transformau in oportunitati de a dezechilibra apararea adversarilor. In timp ce disponibilitatile austriecilor imbiau la ofensiva, cele ale italienilor in schimb reclamau o disciplina a prudentei. Vittorio Pozzo a mers mai departe pe linia lui Meisl si a creat cu adevarat un nou sistem de joc -Metoda :1-2-3-2-3. In fotbalul acelor ani centru atacant era de obicei jucatorul pe la care treceau toate mingile in atac, un jucator complet, inventiv si periculos pentru poarta adversa. Pozzo a inteles rapid ca fotbalul italian nu dispunea de un astfel de jucator si la inceputul anilor '30 a hotarat sa retraga cei doi interi care sa devine mai degraba creatori unul pentru celalalt si pentru ceilalti din atac. Giuseppe Meazza si Giovanni Ferrari au devenit astfel placa turnanta a noului sistem de joc. Atat in 1934, cat si in 1938 italienii au devenind campioni mondiali. In ambele finale doi jucatori au ramas neschimbati-Meazza si Ferrari. Cei doi au devenit motoarele atacului italian si au pasat pentru marcatorii Schiavio, Guaita si Orsi in 1934 sau Piola si Colaussi in 1938. Metoda italiana a fost inceputul unei traditii a fotbalului defensiv a italienilor, bazat pe o asezare buna in teren, pe concentrare si flexibilitate. In anii '30 italienii au trecut usor de la cuplul defensiv Caligaris -Rosetta, la cel Allemandi-Monzeglio si in final in '38 la Foni-Rava. In fata lor, mijlocasi completi precum celebrul Monti, in 1934( dur, nemilos, extrem de versatil) sau trio-ul Serantoni, Andreolo, Locatelli in perioada 1935-1940.

Asadar al doilea sistem de succes, preferat de Europa Continentala in anii '30, cu variantele sale-cea ofensiva a Wunderteam-ului lui Meisl si cea defensiva a Italiei lui Pozzo a fost 1-2-3-2-3.

In acest timp Anglia se revolta impotriva miscarilor austriaco-italiene si va revolutiona din nou fotbalul propunand o noua asezare tactica.

Va urma...

Sisteme de joc (1) -"Piramida" 1-2-3-5

sus: Gestido, Nasazzi, Ballestrero, Mascheroni, Andrade, Fernandez;

jos: Dorado, Scarone, Castro, Cea, Iriarte.

Cand a inceput sa se joace in mod regulat si organizat fotbal in Marea Britanie, in anii '70 ai secolului al XIX-lea, s-au folosit sisteme de joc ce par astazi ridicole. Englezii foloseau indeosebi sistemul 1-1-1-8, iar mai apoi au preluat de la scotieni un sistem mai echilibrat, anume 1-2-2-6. Totusi , spre sfarsitul secolului toate echipele au adoptat un sistem de joc aparut pentru prima data in Tara Galilor si ramas in istoria fotbalului drept primul sistem de joc coerent. Asezarea in teren a fost supranumita "Piramida", intrucat pe hartie arata ca o piramida cu baza spre atac, fiind format dintr-un portar, doi fundasi, trei mijlocasi si cinci atacanti. Intre 1890 si 1940 acest sistem si variantele sale ulterioare au dominat fotbalul mondial. De altfel se poate spune ca fotbalul exportat de catre englezi in Europa si America de Sud a fost ambalat in acest sistem si a devenit universal in aceasta imagine 1-2-3-5.

In esenta era vorba despre un sistem flexibil, indreptat spre atac, dar cu o remarcabila rigoare defensiva. Cei doi fundasi , de obicei jucatori puternici si tehnici, aveau in acelasi timp si o viteza foarte buna. Pe faza defensiva acestia se miscau inspre laturile terenului si urmareau extremele adverse. In acelasi timp cei trei mijlocasi ( halfi) incercau sa deposedeze interii si centru atacant al echipei adverse. Asadar , mijlocasul central avea un rol foarte important, acela de a se apara in fata atacantului central, de obicei un jucator care imbina forta cu fantezia. Cand echipa avea posesia, mijlocasii erau principalii distribuitori de baloane pentru atacanti si urcau adeseori in atac , surprinzand apararile adverse. Atacul era format dintr-un centru atacant, doi interi si doua extreme. Interii erau de fapt adevaratii marcatori, rapizi, foarte tehnici, redutabili in fata portii adverse. Extremele centrau de obicei foarte bine, jucau avansat, erau pasatori si suteuri deopotriva. Deseori extremele inscriau mai mult chiar decat interii sau centrul atacant. Acesta din urma , de obicei un jucator-vedeta, periculos, cu o viziune buna a jocului, elegant si puternic. Asa cum am spus, in defensiva halfii marcau interii si atacantul central, iar fundasii marcau extremele. Jocul in sistemul 1-2-3-5 era unul ce predispunea spre atac, era spectaculos si fluent. Marcajul era unul relativ lehjer, iar asezarea din teren ducea la inscrierea unui numar mare de goluri.

Acest sistem s-a mentinut aproximativ jumatate de secol, dar a fost dus la maximum de eficienta de prima echipa nationala campioana mondiala: Uruguay. In 1924 si 1928 Uruguay a devenit campioana olimpica, iar in 1930 a castigat pe Stadionul Centenario, in fata publicului sau, titlul mondial.

In poarta se afla Ballestrero, in fata lui Nasazzi si Mascheroni. Half dreapta juca Jose Andrade, un jucator de culoare, cu origini braziliene, iar pe stanga puternicul Gestido. Half centru juca Fernandez, un jucator nascut in Spania. Atacul era redutabil. Extrema dreapta Dorado, extrema stanga Iriarte, inter dreapta Scarone, inter stanga Cea, iar centru atacant Castro. In lotul campionilor se mai aflau alti doi atacanti remarcabili :Petrone si Anselmo.

Aceasta echipa, una dintre cele mai puternice din istoria fotbalului , a dominat anii '20, bazandu-se pe sistemul 1-2-3-5. Fundasul Nasazzi, mijlocasul Andrade si atacantul Scarone raman pana astazi probabil cei mai buni jucatori pe care i-a dat fotbalul din Uruguay.

In perioada anilor 1925-1935 acest sistem a fost remodelat de mari antrenori precum Hugo Meisl si Vittorio Pozzo, implementandu-se anumite variante care au avut de asemenea succes.

Va urma...

Super-echipe la Cupa Mondiala ( Japonia&Koreea ' 02)

Turcia 2002

sus: Rustu, Alpay, Umit Davala, Fatih, Bulent Korkmaz, Hakan Sukur;

jos: Basturk, Hakan Unsal, Tugay, Ergun, Hasan Sas.

Super-echipe la Cupa Mondiala ( USA ' 94 )

Bulgaria 1994

sus: Sirakov, Ivanov, Letchkov, Mihailov, Iankov, Houbcev;

jos: Tvetanov, Stoicikov, Balakov, Kremenliev, Kostadinov

Super-echipe la Cupa Mondiala ( Elvetia ' 54 )

Ungaria 1954

sus: Lorant, Buzanski, Hidegkuti, Kocsis, Zaharias, Czibor, Boszik, Budai;

jos: Lantos, Puskas, Grosics.

Super-echipe la Cupa Mondiala ( Franta '98 )

Croatia 1998

sus: Jerkan, Asanovic, Bilic, Stimac, Ladic, Boban;

jos: Prosinecki, Stanic, Suker, Boksic, Jarni.

Super-echipe la Cupa Mondiala ( Anglia '66 )

Portugalia 1966

sus: Germano, Graca, Festa, Hilario, Vicente, Jose Perreira;

jos: Augusto, Torres, Eusebio, Coluna, Simoes.

Super-echipe la Cupa Mondiala ( Suedia '58 )

Suedia 1958

sus: Skoglund, Gren, Simonsson, Gustafsson, Liedholm;

jos: Hamrin, Boerjesson, Bergmark, Svensson, Axbom, Parling.

Super-echipe la Cupa Mondiala ( Mexic ' 70)

Germania de Vest 1970

de la stanga la dreapta:

Seeler, Maier, Schnellinger, Beckenbauer, Loehr, Muller, Fichtel, Libuda, Overath, Hoettges, Vogts.

Super-echipe la Cupa Mondiala ( Germania Federala '74 )

Olanda 1974

de la stanga la dreapta:

Cruyff, Jongbloed, Haan, Keiser, Rijbergen, Rep, Suurbier, Jansen, Van Hanegem, Krol, Neeskens.

Super-echipe la Cupa Mondiala ( Argentina ' 78 )

Italia 1978

sus: Benetti, Zoff, Bellugi, Bettega, Gentile;

jos: Causio, Rossi, Cabrini, Scirea, Antognoni, Tardelli.

Super-echipe la Cupa Mondiala ( Italia ' 90 )

Anglia 1990

sus: Butcher, Wright, Shilton, Pearce, Platt, Lineker;

jos: Walker, Waddle, Gascoigne, Beardsley, Parker.

Super-echipe la Cupa Mondiala ( Spania ' 82)

Brazilia 1982

sus: Waldyr Peres, Leandro, Oscar, Falcao, Luizinho, Junior;

jos: Socrates, Toninho Cerezo, Serginho, Zico, Eder

Germania - In fata unei noi finale

Dupa 4-1 cu Anglia in "optimi" si 4-0 cu Argentina in "sferturi", chiar si cei mai mari germanofobi par sa constientizeze meritele incontestabile ale tinerei echipe germane. De foarte mult timp Germania nu a prezentat in fata unui turneu final o echipa atat de tanara si totusi atat de matura ca exprimare fotbalistica si ca experienta competitionala. Indiferent de rezultatul pe care il va obtine, echipa nemtilor din 2010 poate sa joace in aceeiasi formula inca 4 ani si sa se prezinte formidabil la urmatoarea Cupa Mondiala. Combativitatea si forta fizica, motoarele dintotdeauna ale 'Mannschaft-ului" sunt astazi dublate de viteza, de fantezie, de o tehnica desavarsita. Driblingurile lui Schweinsteiger si Muller alterneaza cu tehnicitatea desavarsita a lui Mesut Oezil. Robustetea fundasilor Mertesacker si Friedrich se imbina perfect cu viteza lui Lahm sau Podoski si cu stiinta jocului lui Khedira. Deasupra tuturor, jocul imperial al lui Miro Klose, excelent in fata portii adverse.

Impresionante insa cu adevarat sunt tocmai varstele celor 11 germani care au adunat cele mai multe minute jucate pana in faza sferturilor: Neuer (24 ani) - Lahm(26 ani), Mertesacker(25 ani), Friedrich( 31 ani), Boateng (21 ani) - Khedira(23 ani), Schweinsteiger(25 ani) - Mueller( 20 ani), Oezil(21 ani), Podolski(25 ani) - Klose(32 ani). Asadar, Arne Friedrich si Miroslav Klose ar putea fi la ultimul lor turneu final mondial, in schimb ceilalti pot fi titulari si la urmatorul. Pe banca de rezerve alti tineri: Badstuber, Kroos, Jansen, Tasci sau Marin au de asemenea pana in 23 de ani. Tineretea jucatorilor insa nu se vede in mod negativ in jocul echipei. Dimpotriva, jocul ermetic din meciul cu Argentina si pragmatismul aratat in meciul cu Anglia sunt rezultatul unei experiente internationale importante. Friedrich, Mertesacker, Lahm, Schweinsteiger si Podolski au fost titulari la ultimul Campionat Mondial din 2006, iar Klose evolueaza la al treilea turneu final ( dupa 2002 si 2006), avand 100 de selectii in nationala. La 25-26 de ani Lahm, Schweinsteiger si Podolski au peste 70 de selectii, iar Mertesacker se apropie de 60. Langa acestia, antrenorul Joachim Loew a aruncat in lupta jucatori care au catigat titlul mondial la tineret in 2009 - Neuer, Boateng, Khedira, Oezil.

Fara sa imi ascund atitudinea de simpatie fata de nationala germana pe care as dori sa o vad castigand acest "Mondial" , trebuie sa marturisesc ca si in mod obiectiv, judecand dupa jocul aratat pana acum, dupa valoarea jucatorilor si forta adversarilor depasiti pana in semifinale Germania are cea mai buna imagine dintre toate echipele vazute in Africa de Sud. In fata panzerelor se vor afla insa in semifinale fotbalistii spanioli, campioni europeni in urma cu doi ani. Atunci, in finala Campionatului European din 2008 Torres a inscris unicul gol al meciului. Astazi, ambele echipe mai pastreaza 6 jucatori dintre titularii de atunci in echipele de start : Friedrich, Mertesacker, Lahm, Schweinsteiger, Podolski si Klose la nemti, Casillas, Ramos, Puyol, Iniesta, Xavi si Torres la iberici. Nucleul este acelasi, iar cei ce au aparut intre timp sunt dupa parerea mea chiar mai buni decat cei ce nu mai evolueaza acum. Meciul din semifinale se anunta o lupta intre doua stiluri, intre doua orgolii. Cel spaniol, infierbantat de gradinile Andaluziei, simbioza a mandriei catalane si a traditiei castiliene, dornic de spectacol, avid de pase, inghitind terenul in ritm de "tiki-taka", cu Villa in rol de matador. Cel german, nascut in armurile teutonice dintre Rhin si Oder, invaluit in rigoarea si ordinea daruita de zeii Valhalei celor mai puternici urmasi ai nibelungilor. Fie ca cel mai bun sa invinga!